"E greu de judecat frumusețea. Nu sunt încă în măsură să o fac. Frumusețea e o enigmă." - Prințul Mîșkin

     Feodor Mihailovici Dostoievski este un nume pe care mulți îl rostesc cu admirație, dar și care pe alții îi intimidează. Trebuie să recunosc, că înainte de a-ncepe lectura, și eu mă temeam de lucrările autorului. Nu neapărat de numărul imens de pagini, ci mai degrabă de complexitatea romanului și stilul greu de urmărit al celebrului scriitor. Și asta chiar dacă nu am mai pus mâna pe nicio cartea de-a lui Dostoievski.

   Mi-am schimbat imediat părerea, încă de la primele pagini. Nu mi-a luat mult până să mă obișnuiesc cu narațiunea și personajele și am început să devorez capitolele. Poate doar la numele personajelor am întâmpinat puține greutăți, nefiind obișnuită cu limba rusă. Titlul romanului face referire la personajul principal, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin. Acesta suferea de atacuri de epilepsie încă din copilărie, iar boală era asemănată cu idioțenia. Romanul începe cu întoarcerea prințului în Rusia, după ce vreme de câțiva ani a primit tratament în Elveția.

      Încă de când am văzut titlul m-am întrebat ce e cu acest idiot. Cine este el și de ce a primit această poreclă. Și pe măsură ce parcurgeam paginile am început să realizez ce a încercat Dostoievski să creeze. Societatea în care personajul principal încearcă să se integreze îl consideră cu adevărat idiot, și pe bună dreptate, e total diferit de ceilalți. Principala sa calitate este sinceritatea absolută și generozitatea de care dă dovadă în orice situație. Autorul a dorit să creeze un personaj sublim și tocmai asta a reușit prin prințul Mîșkin. În final am ajuns la concluzia că titlul romanului, dincolo de aparențe, face trimitere la restul societății din Rusia, care consideră că șiretenia și lipsa de idei sunt principalele calități ale unui om. 

    Datorită atenției pentru detalii a lui Dostoievsli, ai impresia că parcurgi niște relatări ale unor evenimente din trecut. Toate personajele, indiferent de importanța lor au fost bine conturate și astfel de la un timp puteai intui care va fi următoarea mișcare a unei anumite persoane. Mai mult, romanul este structurat în patu părți, iar fiecare parte se bucură de o introducere a naratorului. În aceste introduceri ne este descrisă mai pe larg societatea și mentalitatea oamenilor, dar și anumite locuri în care întâmplările viitoare vor avea loc. E ca și cum ai merge la teatru, dar ai acces și în orele de dinainte când se amenajează scena pentru spectacolul ce va urma.

    Pentru ca relatările să pară și mai reale, autorul s-a inspirat din o mulțime de întâmplări din viața sa. Pentru mine, cea mai marcantă scena a fost relatarea condamnării la moarte a unui individ și ultimele sale momente înainte de a ajunge la eșafod. Mai târziu am aflat că Dostoievski trecuse printr-o experiență similară. Acesta a fost condamnat la moarte deoarece participa la întrunirile unui cerc de liber-cugetători și i s-a comutat pedeapsa doar cu câteva minute înainte de execuție. Astfel, descrierea experienței de care avem parte în roman este de-a dreptul cutremurătoare.

     "Ideea principală a romanului este înfățișarea unui om întru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum... Pe lume nu există decât un singur chip cu adevărat sublim, Hristos... Voi aminti că dintre chipurile sublime ale literaturii creștine cel mai apropiat de desăvârșire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru că, în acelși timp, este și ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slabă decât Don Quijote, totuși imensă) este și el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor... Jean Valjean este și el o tentativă puternică, dar trezește simpatia datorită teribilei sale nefericiri și prin faptul că societatea este nedreaptă cu el... La mine nu există nimic, nimic asemănător și de aceea mă tem cumplit că va fi un mare eșec." - F. M. Dostoievski