"Nu există nici fericire, nici nenorocire în lume; există doar compararea unei stări cu cealaltă și atâta tot. Doar cel care a simțit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire. Ca să îți dai seama cât de bine este să trăiești, trebuie să fi dorit să mori." - Contele de Monte-Cristo, capitolul 35

Și iată că după două luni ajungem la finalul acestei fantastice povești. De la fericirea unui viitor plin de succese, la mizeria temniței și înapoi la feiricire, în cele mai bine de 1000 de pagini Dumas ne poartă printr-o gamă variată de emoții. Oricât ar fi de lungă povestea lui Edmond, nu ai cum să te plictisești citind-o. Și totodată, nu ai cum să nu înveți despre dragoste, istorie, putere și demnitate.

Dacă în volumul precedent, am văzut cum necazurile se adună pe capetele dușmanilor contelui, acum puterea lor este cu totul distrusă. Moartea își face apariția încă din primul capitol și încet, dar sigur, îi va ajunge pe toți cei care trebuie pedepsiți. Mai mult, cu câteva secunde înainte de a pleca în somnul de veci, ei trebuie să știe datorită căror fapte de-ale lor îi pedepsește acum Dumnezeu. Astfel, în ultimele lor momente, contele de Monte-Cristo renunță la masca pe care și-a luat-o în lume și redevine Edmond Dantes, băiatul întemnițat pe nedrept.

Cea mai importantă și mai marcantă scenă din întreg romanul este întâlnirea dintre Mercedes și Edmond. Observați că nu am spus doamna de Morcerf și Monte-Cristo, iar asta pentru că aici măștile au fost aruncate. Mereu am știut că Mercedes nu îl va uita pe logodnicul său și că a reușit de la început să îl recunoască în persoana contelui. Scena este electrizantă. Prin talentul lui Dumas, avem ocazia să vedem ce se întâmplă până și în sufletele personajelor și să înțelegem zbuciumul lăuntric prin care trec acestea, la rostirea unui singur nume. Un întreg capitol este dedicat acestei întâlniri, dar din cauza entuziasmului prin care treci ca și cititor, se termină într-o clipită.

Fiecare om are un set de valori după care se ghidează în viață. Pentru unii cea mai importantă este dragostea, pentru alții dreptatea. Pentru eroul nostru, mai presus chiar decât răzbunarea, stă demnitatea. Din cauza acestei demnități, este gata să își dea viața și să renunțe la tot ce a plănuit în ultimii aproape 20 de ani. Pentru că, datorită unui singur cuvânt al femeii pe care cândva a iubit-o din tot slufletul, este gata să își calce onoarea, atât de importantă pentru el.

Finalul este unul demn de un erou ca al nostru. Chiar dacă își păstrează aura misterioasă cu care ne-a obișnuit și până acum, prin analogia cu alte personaje ne putem da seama de viitorul contelui. Cele două personaje despre care vorbesc sunt Valentine și Maximilian. Romanul se încheie cu două cuvinte biblice, care rezume întreaga viața a lui Edmond Dantes: "Așteaptă și Nădăjduiește"

Spor la citit,

Gio